luați-o ca pe încheierea de care aveam nevoie. atât.

Mental, am scris acest post de sute de ori, în timp ce încercam să găsesc o logică pentru toate lucrurile întâmplate. Din păcate realitatea nu are nicio treabă cu logica, doar cu nesimțirea și tupeul unora. Faptele: cu 3 ani în urmă o gașcă de persoane, angajați, voluntari, membri din board, prieteni și familia s-au adunat la Crucea Roșie Sibiu pentru a sărbători cei 30 de ani pe care îi împlineam. La vremea respectivă garsoniera mea era plină de cutii, pentru că în 2 zile urma să îmi mut lucrurile la Brașov. Decizia de a renunța la poziția de director, la Sibiu și tot ce deriva din asta o luasem din iarna anului anterior, cu informarea boardului și cu speranța că 6 luni erau suficiente pentru a găsi un înlocuitor, care să continue dezvoltarea programelor pe care le-am inițiat. La momentul respectiv finalizam toate proiectele finanțate, filiala rămânând doar pe surse proprii, cu o tonă de know-how și cu oameni instruiți, capabili să pună în practică ceea ce învățaseră (cu puțină motivare). În 29 martie o parte din angajați vărsau lacrimi de crocodil la gândul plecării mele, în timp ce madam președinta se ruga de părinții mei să mă convingă să nu plec. Pentru că o dată voluntar, întotdeauna voluntar, combinat cu dorința de a nu vedea toate programele moarte am luat o decizie nefericită: de a mai rămâne încă puțin, în speranța că voi găsi o persoană la fel de nebună ca mine, care să înțeleagă cauza și să se implice similar… (o divagație necesară: trebuie să îți lipsească o doagă pentru a dori să intri într-o organizație care are pretenții de la filiale, fără a le da vreun ban, în care proprii angajați încalcă toate regulile, principiile și valorile posibile și imposibile, în care directorul sediului central își evaluează stafful din pix, pentru că în veci nu a vizitat vreo filială, în care ești sunat din 2 în 2 zile pentru a trimite rapoarte, în condițiile în care tu nu poți să le ceri nimic, în care după ce ai generat sume considerabile de bani, ai creat programe, ai ridicat filiala practic de la minus și ai angajat oameni, o pizdă de la control financiar te întreabă impertinent cum de ți-ai permis să ai atâția angajați, că cine te crezi tu oare și de ce faci servicii din fonduri europene, când scopul organizației ar fi să dai ajutoare tuturor pomanagiilor…) Mi-am zis în gând ca dormitul prin sedii și cu valiza la cap și mâncatul pe reșou sunt training pentru Africa… Urmarea este previzibilă: am mai stat 6 luni, timp în care nimeni din board nu a dorit să preia conducerea filialei, am implementat toate proiectele planificate, am generat fondurile care puteau fi generate doar din surse proprii (insuficiente, mai precis, pentru că în general noi susțineam costurile din proiecte) și în momentul în care pregăteam strategia de tragere a obloanelor a apărut candidatul surpriză, cu background familial în partidul care o dăduse pe vajnica președintă națională Geoană.  (o altă divagație: poată vă întrebați de când intră în fișa postului directorului să selecteze înlocuitor, mai ales într-o organizație națională. Lucrurile sunt simple: filialele au autonomie și băieții de la sediul central la vremea respectivă aveau mari probleme de viziune asupra organizației – relaxați-vă, multe nu s-au schimbat între timp, că am fi aflat… Acum imaginați-vă că într-o zi vă mutați într-o casă nouă, care arată jalnic. O renovați, o dotați, o umpleți cu persoane de toate felurile, beneficiari, voluntari și într-o zi vreți să plecați… proprietarilor li se cam rupe de ea, fac act de prezentă la sedinte și la vreo sindrofie, si, cate unul de rusine, mai scoate din buzunar un ban de acadea. Desi sunt proprietari temporari, niciunul nu se intereseaza de cum reusiti sa sustineti casa si programele destinate celor care ii trec pragul. Dupa 7 ani petrecuți acolo și după toate eforturile depuse (noptile in care ati muncit sa ii montati parchetul sau sa ii faceti mobila, anii in care ati pupat funduri pentru a genera bani de renovare si programe etc) uneori va simtiti ca acasa. Dar totusi ati vrea sa plecati si stiti ca fara un manager totul se va duce dracului. Ce faceti? Lasati casa pe mana proprietarilor stiind ca totul va muri sau va implicati mai mult decat ar trebui?) Am petrecut ultimele luni cu niste sentimente greu de explicat, dar mi-am facut jobul, acela de a instrui viitorul manager si de a preda munca celor 7 ani. Credeți că cineva mi-a mulțumit pentru ceea ce am făcut? Credeți că am primit vreun telefon de la “șefii” mei de la București? Aiurea. Ba, în plus madam președinta ar fi avut pretenția să mai voluntariez o tură și să generez bani pentru acoperirea tuturor costurilor, a debitelor și dacă se poate, și pentru viitorii angajați… În octombrie 2008 eram atât de obosită, încât mi-a luat câteva luni bune să îmi revin. În februarie 2009 am aflat cu stupoare că boardul consideră că salariile restante pe care mi le datorează, de fapt nu mi le mai datorează… În următoarele luni, după ce i-am dat în judecată am aflat că de fapt eu în ultimele 6 luni nu am lucrat în filială, că președinta nu știa cu ce mă ocup și că habar nu are ce acte mi-a semnat… Da, este foarte interesant să vezi cât de josnici sunt oamenii și cum o cucoană minte în fața judecătorului cu nerușinare. Concluzia: am castigat procesele si i-am executat pe nemernici. A durat destul, timp in care a trebuit sa imi reevaluez toate planurile, dar m-am concentrat pe lectiile invatate si m-am apucat de colorat… Intre timp feedbackul primit de la fostii colaboratori din Sibiu este ca filiala este varza. M-am impacat cu ideea ca am facut tot ce a fost omeneste posibil, dar ca acolo unde-si baga coada niste blonde penale, totul se duce dracului… Din 2009 nici eu, nici familia si nici prietenii mei apropiati nu mai sustinem cu nimic CRR, atata vreme cat isi incalca cu nesimtire valorile pe care le promoveaza. Este usor? Dupa ce ani de zile ai visat zi si noapte acelasi lucru, nu, nu este usor. Este mai sanatos? Cu siguranta. Din pacate organizatia este atat de gaunoasa, incat e bine sa nu stii prea multe si, daca se poate, sa te tii la distanta. După atâta vreme a sosit momentul să pun punct. Ce va urma mai departe, asta e deja o altă poveste…

Advertisements