Azi dimineață m-am trezit cu fața la cearceaf. Sunt mai verde decât culoarea blocului broască. Și văd negru în fața ochilor. Pentru că am casa întoarsă pe dos deja de o tonă de zile. Pentru că am polistiren și în gaura fundului. Pentru că nu m-am putut căca în liniște în zilele cu schele la geamul de la baie (stresant sentiment). Pentru că nu am glafuri la geamuri. Dar am maglavais verde și tencuială care tronează ca niște vome pe termopane. Astăzi pun piciorul în prag, urlu, ameninț și rezolv situația. Ce măsa. Zis și făcut. Am stat o zi degeaba, cu părul ridicat vâlvoi (pentru impresie artistică) și cu o față furioasă (idem) și am luat problema în mână spre rezolvare. Punctul 1, făcut rost de ofertă. După 3 vizite la dna. Mia și alți vecini de azil, plus 2 vizite la doamna cu ochii mari, șefa de scara B, am obținut-o. Înarmată cu ofertă și contract, cu aceeași figură războinică, m-am apucat de căutat patronul firmei. Nea Horațiu făr de frică a apărut într-un final la geamul unui apartament, zâmbind diafan ca Julieta în scena balconului: pe mine mă căutați? Nu, pe măta. Într-un final s-a coborât și am purtat un dialog fără amenințări voalate și ironii ascunse. Rezultatul a fost montarea glafurilor. Că ele sunt ca vai de ele, n-are rost să vă zic. Și cam în stadiul ăsta am rămas… (va continua)
termoizolare ep. 4 – furia
Advertisements
