Odată ca niciodată, mai precis înainte ca România să fie parte a Uniunii Europene, o mare parte din granturile existente au vizat domeniul social. Pentru că oameni + nevoi nesatisfăcute nu este egal cu dragoste, s-a importat know-how de peste mări și țări, s-au instruit oameni, s-a creat infrastructură; din această combinație au rezultat și câteva proiecte extrem de reușite, care au putut fi apoi multiplicate acolo unde s-a dorit. Statul s-a prins că promisiunea de a satisface nevoi = voturi și drept urmare de bază > specializat, așa că s-a pus pe înființat servicii de tot felul, mai eficiente sau mai puțin eficiente. Căci statul trebuie să ne dea… Peste această filozofie s-a suprapus marea standardizare și acreditare, inițiată la intrarea în UE și marea creștere economică, în timpul căreia o parte din lucrătorii din organizații au migrat în servicii de stat.
De ce standardizarea este egal mega-birocrație? Pentru a limita accesul orișicui la sistem (nu oricine reușește să se descurce prin tonele de hârtii pe care trebuie să le genereze). De ce servicii proprii în loc de subcontractare? Pentru voturile lui nea Ghiță. Din această combinație, plus o lungă criză economică (și de neuroni), a rezultat un sistem în care serviciile de stat de bază nu fac față solicitărilor, cele specializate sunt calitativ extrem de slabe, subcontractare nu prea există, iar organizațiile, câte au mai rămas, abia se chinuie să respire.
În aceste condiții nu ai cum să inovezi în domeniul social. De asta la noi alcooliștii fără adăpost pot cel mult să spere la o noapte petrecută la azilul de noapte, pe banii statului, în timp ce cei din Olanda sunt plătiți în bere să muncească și să strângă gunoaie…
claudia 