Cu mai mult de 10 ani în urmă, când am ajuns pentru prima dată pe meleaguri elvețiene m-au șocat două chestii: mirosul de balegă din zona în care am stat (cum, vacile se balegă la fel ca în Ro? :D) și faptul că băieții arborau steagul elvețian cam peste tot… în vârf de munte, pe unica vilă din mijlocul câmpului trona frumos un steag cu alb și roșu. Acum dacă stau să mă gândesc că am prins pe vremea comuniștilor tot felul de ceremonii cu steaguri, prin curtea școlii, inclusiv cântarea imnului dimineața la prima oră, nu ar fi trebuit să mi se pară nimic ciudat… dar no, asocierea a atâtor lucruri și comportamente cu comunismul și traumele sale nu e de natură a ajuta în vreun fel.
Anul trecut primul voluntar turc care a sosit în Brașov și-a lipit pe perete un steag mare cu Turcia nimic mai ciudat decât distribuitul pe facebook de poze cu Ataturk, creatorul statului modern turcesc… Mai haios (și ciudat) a fost cu un altul care și-a pus tricolorul românesc de ziua României…
În contextul mediatizatului eveniment cu eleva din liceu care și-a pus o bentiță tricoloră tocmai de ziua ungurilor și toată polemica de după, am început să mă întreb cât de naționaliști mai suntem noi ca români? Mai suntem capabili să ne mândrim că suntem români?
Eu recunosc că n-am făcut niciodată caz de naționalitatea mea cu excepția momentului în care cineva m-a călcat pe bătături. Dar mi-aș dori să fim capabili să ne promovăm în lume prin lucrurile mișto pe care le facem și pe care le avem, în loc de țigani, hoți și gunoaie. În altă ordine de idei, cred că Europa are o problemă majoră în acest moment și ar trebui să decidă încotro se îndreaptă: o structură complicată cu multe națiuni sau o singură națiune?