Nu o să înțeleg în veci

De ce toată lumea suferă de sindromul băgatului în seamă?

Eu cred că orice job este respectabil. Până la urmă îți pune de mâncare pe masă și te ajută să fii independent. Orice persoană, indiferent de capacități fizice, psihice sau intelectuale ar trebui să poată să aibă un loc de muncă care să îi asigure nevoile de bază… no bine, nu intrăm în polemica condițiilor de muncă, că nu despre asta e vorba acum. Și ne reîntoarcem la importanța jobului. Fiecare job este important, pentru că este o bucățică din acea mașinărie care ar trebui să funcționeze perfect. Ca să se întâmple acest lucru, fiecare persoană care ocupă un job ar trebui să-și vadă strict de treaba sa, pe care să o presteze la o calitate maximă. În realitate însă există multe persoane care sunt mai preocupate de ce fac ceilalți și de cum pot să fie importante. Ele, nu jobul lor. Cu cât jobul are mai puține responsabilități de nivel înalt, cu atât importanța persoanei care îl prestează este mai mare. Lista mea include portari, secretare, personal de curățenie și paznici. Unica soluție e să le zâmbești frumos în timp ce le explici responsabilitățile… că mai mult de atât nu merită efortul…

Despre bun simț în România

Proprietara casei în care am avut centrul de activități este o doamnă cu foarte mult bun simț. Lipsă. Nu a contat că a închiriat casa pe un an de zile, ea în permanență și-a căutat fie persoane care să îi cumpere casa (cere o sumă destul de mare comparativ cu ce oferă și prețul pieței), fie alți chiriași, care să îi închirieze și demisolul (un spațiu cu potențial, dar care are igrasie și necesită sume considerabile pentru a putea fi folosit). Evident doamna are credite la bancă și probleme financiare. La fel de evident, toți românii avem măcar o problemă similară de care să ne plângem, pe la prieteni, pe bloguri sau în fața porții. Problema e că cucoana nu a priceput că o relație comercială nu este o relație personală… Și că nu intră în responsabilitățile chiriașului nici să-i facă rost de bani pentru rate, nici să o bată pe umăr și nici să facă pe agentul imobiliar.

Din fericire la finalul acestei luni relația noastră ia sfârșit. Greața probabil va mai rămâne…

Tehnici de relaxare

0093776debcca93a2e134fc7aaa16daf

Cu ceva vreme în urmă am primit un cd cu muzică de relaxare de la o prietenă. Cadou pentru ziua de naștere. Mișto colecția muzicală de pe el, cu toate acestea n-am reușit să mă relaxez ioc, ba, dimpotrivă, mi-a creat o stare și mai nasoală… De unde am tras concluzia că 1, probabil sunt o ciudată și 2, că relaxarea asta, ca multe altele, se atinge diferit de fiecare persoană în parte. De exemplu ultima dată când am reușit ceva de acest gen, a fost în timpul unei sesiuni de fitness, pedalând nonstop timp de 5 minute 🙂

Frumoasă teoria, dar ce facem cu practica? Ne mai trebuie puțină voință, combinată cu abilitatea de a-ți înțelege problemele și pe tine. Și asta este de fapt o altă teorie :)))

Mă gândesc că de fapt noi singuri ne-am făcut-o cu propria mână. Ne-a trebuit conectare nonstop, acces la tone de informație, viteză șamd și nu am luat în considerare efectele. Și în momentul în care viața ta nu se învârte doar în jurul fripturii și berii, provocarea de a fi la curent cu toate cele este dublă… de aici adrenalina menținută la cote maxime și incapacitatea de a te relaxa.

Lucruri care au funcționat la mine:

– seriale – cu polițiști, cu avocați sau medici. Cu cât mai stupide, cu atât mai bine.

– sport – mișcarea de orice fel, în special cea cu puțin efort face bine la orice. În cazul meu înotul este pe primul loc.

– ieșit în natură – verde, mai mult verde, foarte verde.

– lucrurile mărunte – de ex. o limonadă băută pe terasă la Sibiu, atunci când nu trebuie să alergi dintr-o parte în alta.

– pauzele – acel moment în care îți bagi picioarele 🙂

Ar mai fi vreo două, dar sunt din categoria 18+ :))

Nu înseamnă că ceea ce a funcționat la un moment dat, va funcționa forever. Dar aici intervine frumusețea procesului și a organismului uman, capabil să se adapteze la tot felul de condiții și contexte cu o viteză mai mare decât putem noi crede. 🙂

cum te strică sistemul de cap

Sunt convinsă că doamna drăgălașă de la finanțe care repezește contribuabilii în loc să le rezolve problemele reacționează fără să își mai folosească creierașul. Că așa i se pare ei că este comportamentul normal pentru care primește retribuție în fiecare 7 al lunii. Buba este că sistemul a stricat-o de cap. Și degeaba este ea drăgălașă, dacă nu este capabilă să răspundă nevoilor clienților. Mda.

de ce sunt parcurile goale, mitică?

Între noi fie vorba, dacă ar fi pline, nu ai avea cum să arunci un ac prin ele, pentru că parcurile din Brașov sunt înfiorător de puține (când zic parc, mă gândesc la o suprafață acceptabilă și cu logistică aferentă complexă; un leagăn și un pătrat de iarbă lângă bloc nu este parc). Însă tot mă întreb unde-s cei care s-ar putea distra în parc… sper că-s la mare și nu în fața computerului sau televizorului 😀

obsesia românilor pentru “luarea” tensiunii

Mă întreb de ce-s obsedați băștinașii să-și măsoare tensiunea la fiecare colț de stradă, în loc să fie obsedați de jogging și alte activități mișcătoare… În condițiile în care 90% dintre ei iau medicamente zilnic, merg lunar la doctor, dar mănâncă gras, beau de rup și unica mișcare a cea a degetului pe telecomandă (și a frecatului de covoare, de sărbători). Da, știu, eu sunt din altă cultură…

cineva să mă învețe despre nebuni

Am realizat că îmi lipsește o abilitate esențială: aceea de a înțelege nebunii care mă înconjoară. Mai ales cei care se cred normali… măcar dacă s-ar crede câini, le-aș lua o zgardă și niște mâncare la sac și am fi prieteni forever 😛 Pe cei care se cred normali, nu mai știu cum să îi tratez. Că dacă mă comport cu ei ca și cu mine, conform proverbului: ce ție nu-ți place altuia nu-i face, nu-i bine… Și rămân uimită în fiecare zi de ce le poate debita unora capul… dacă aveți niște sfaturi, le aștept cu drag…

furia e mobilizatoare

… depresia nu. Depresia te face să zaci, uitându-te cu ochii pe pereți și plângându-ți de milă… furia, în schimb, te face să acționezi. Cel puțin eu, când sunt furioasă, acționez extrem de rapid și rezolv în 5 minute deciziile pentru 5 ani :)) Așa mi-am luat primul job, la finalul facultății și după 4 ani de voluntariat intens… eram furioasă că nu am capacitatea și cunoștințele necesare pentru a-mi câștiga proprii bani și a fi independentă… așa am renunțat la Sibiu, într-un moment în care toți se așteptau că voi fi mama răniților până la adânci bătrâneți, acceptând cu plăcere orice șut în partea dorsală… așa sper să mă mobilizez într-o zi și să îmi pun toate visele în practică… pentru că orice poate fi realizabil, dacă nu îți construiești piedici, cu ajutorul invidioșilor din jur, cărora schimbarea li se pare un concept deranjant.

Brașov, oraș de poveste… epis. ț

sau de vis?? că iar am uitat… povestea: am mers să duc gunoiul, țopăind seducător cu adidașii prin mocirla de afară. ușa de la ghena de gunoi patronată de Comprest, deschisă iar (decât să se blocheze yala, mai bine așa). înăuntru, o mizerie tipic românească… că, no, e ghena de gunoi, plus e iarnă… și, moțul priveliștii, rahați umani, aranjați printre containerele care arată din ce în ce mai rău (și în care mi-aș fi dorit să arunc sacul de cartoane strânse de prin casă, dar m-am lăsat păgubașă, pentru că gura containerului e prea mică și capacul nu l-am putut ridica). am zbughit-o rapid, nu de alta, dar stomacul meu era să dea la rațe… Mulțumesc Comprest pentru ajutorul dat curei mele de slăbire, căci azi nu voi mai mânca nimic… Mulțumesc Primăriei Brașov pentru impozitele cerute pentru zona 1 în care trăiesc… deh, buricul târgului, ce dracu… Mulțumesc Brașovenilor care mă înconjoară… niște jegoși și împuțiți… de poveste, nu alta :))

zâmbiți, vă rog :)

Pe partea de dezbateri a proiectului în care am colorat comunitatea, am întrebat tinerii ce își doresc de la cele două orașe în care trăiesc – Brașov și Sibiu. Printre multe idei, unele interesante, altele ciudate și multe chestii care se vehiculează peste tot, au apărut multe răspunsuri prin care tinerii declarau că vor ca lumea din orașul lor să zâmbească mai mult. Când ați zâmbit ultima dată? Autentic, nu doar de fațadă? Eu am zâmbit ieri privind un film absolut drăgălaș, Letters to Juliet. Zâmbesc de fiecare dată când văd pozele copiilor prietenilor mei. Zâmbesc când mai îmi trăznește vreo idee prin cap și mi se pare realizabilă.  Zâmbesc când stau la coadă în magazin și văd cât de stupizi sunt cei din jur (sorry, ar trebui să plâng de milă, dar chiar nu pot). Zâmbesc când mă gândesc la mare, la soare și la nisip. Dar chiar și eu am început să zâmbesc tot mai rar…