Ce mai citim, ce mai vedem…

De citit:

Factfulness: Ten Reasons We’re Wrong About the World, Hans Rosling – sau statistica pe post de terapie, cum zice el la un moment dat 🙂 Domnul Rosling ne explică simplu și la obiect că lumea stă de fapt mai bine decât credem, că toți suntem depășiți de informație, motiv pentru care din când în când ar fi bine să mai trecem pe la școală și că lumea poate fi împărțită în patru zone economice, în funcție de venituri (conceptul de țări dezvoltate și țări în curs de dezvoltare este perimat), majoritatea țărilor fiind undeva la mijloc. Tot el mai spune că sărăcia de pe la noi nu este sărăcia din prima zonă de venit (cea cu 1 dolar pe zi) și că oportunitățile economice vor fi în Asia și Africa (Africa va crește populația cu 3 miliarde, combinat cu creșterea economică, înseamnă profit); și că singurul lucru care contează sunt veniturile, care transcend cultura și religia.

“So how could policy makers and politicians solve global problems if they were operating on the wrong facts? How could business people make sensible decisions for their organizations if their worldview were upside down? And how could each person going about their life know which issues they should be stressed and worried about?”

Julia Quinn & Lisa Kleypas – scriitoare de romane istorice de dragoste, un fel de Sandra Brown (pentru cunoscători :D), doar că nu cu texani, ci cu englezi, de pe vremea când femeile nu aveau drept de vot, nu aveau drept la educație sexuală, nu aveau venituri, nu munceau, nu mergeau la școală și singurul scop în viață era măritatul cât mai repede, ca să nu rămână pe drumuri. Și făcutul de plozi, cât mai mulți, că o parte nu apucau viața de adult (puteți face o paralelă cu Rosling și zonele de sărăcie care mai există prin lume…)

De văzut:

Humans, sezonul nou.

For the People, noua dramă Shondaland, dacă nu l-ați văzut, este decent.

Advertisements

Ce mai citim zilele ăstea?

Martin-Lugand a fost o lectură surprinzătoare, mai ales că nu am citit rezumatul înainte și m-am așteptat să fie ceva carte motivațională 🙂 Mă și pregăteam să văd o listă cu zece motive pentru a bea cafea :))) Este o lectură ok, de vreo două-trei ore, cu o traducere ușor dubioasă – de asta uneori te avantajează când știi limbi străine și poți citi originalul.

Tahar Ben Jelloun este un autor marocan descoperit de mama. Zice-se că musulmanii marocani atunci când plecau cu business câteva luni în Senegal își luau o a doua nevastă de plăcere, pe care, uneori, o aduceau în țara natală și care devenea un mic sclav, căci marocanii sunt la fel de rasiști ca [înlocuiți cu ce altă nație vreți]. Între timp am mai citit încă o carte de el, A Palace in the Old Village, pe care v-o recomand – despre marocani emigrați în Franța în anii 60, ca ajutor în industria de autovehicule, despre diferențe culturale, despre persoane care semnează cu degetul că nu știu să scrie și să citească, despre rasism, despre dezrădăcinare, despre relația cu copiii care sunt prima generație de francezi și nu mai vor să aibă de-a face cu țara de origine. Nu știu de ce, dar tind să cred că s-ar putea scrie o carte despre turcii din Germania și ar suna aproximativ la fel.

Cartea lui Moyes este o poveste de dragoste de la finalul celui de-al doilea război mondial, despre nevestele australience ale soldaților britanici și călătoria acestora cu vaporul către mama Anglie. Plus finețuri despre nave și condiția de femeie într-o societate în care bărbații fac regulile.

“Cel care mă așteaptă” care mi s-a părut mai bună decât “Tatăl celuilalt copil”, ilustrează societatea clasică musulmană, în care femeile valorează mai puțin decât o cămilă.  Dacă o să vi se ridice ușor tensiunea în timpul lecturii, este o reacție normală; eu pățesc constant lucrul ăsta, de prin liceu sau facultate, de când am citit “Nu fără fiica mea” scrisă de Betty Mahmoody.

Small Great Things

Jodi Picoult a ales să scrie acest roman de ficțiune plecând de la cuvintele atribuite lui Martin Luther King Jr. “If I cannot do great things, I can do small things in a great way.” Este o carte bună, despre problematica rasială în America, despre ură și despre discriminare instituțională.

Probabil ai văzut știrea despre cum H&M s-a gafat postând pe site un copil afro-american îmbrăcat într-un hanorac pe care scria “Coolest monkey in the jungle” și ți s-a părut încă o exagerare a corectitudinii politice actuale. Dacă trăiești într-o societate precum cea românească, unde dacă vezi un negru pe stradă cu siguranță este jucător de baschet sau student la medicină, îți va fi greu să înțelegi care-i faza cu negrii ăștia și fițele lor.

Dar poate o să înțelegi mai multe din cartea scrisă de Picoult. (Musai de citit dacă ești la școală, după ce ai învățat de pe net rezumatul la plictisitoarele Ion și Răscoala 🙂 )

Mai mult nu înseamnă neapărat mai bine

Goodreads îmi recomandă să citesc mai multe cărți anul acesta. Din motive neelucidate mi s-a părut absurdă recomandarea 🙂

Cam o cincime din populația UE citește mai mult de o carte pe lună – altele decât cele pentru servici sau școală – practic oricine depășește cele 20 de cărți sugerate de goodreads pentru acest an face deja parte dintr-o minoritate selectă a pasionaților de cărți. Anul trecut am citit cam de trei ori pe atât, dar nu știu dacă acest lucru mi-a crescut neapărat și calitatea vieții.

Una peste alta, în cazul meu cred că ar fi mai interesant să citesc cărți mai bune sau să citesc mai targetat; mai am vreo câteva cărți începute anul trecut, poate le termin anul ăsta…

Alte chestii unde mai mult nu înseamnă neapărat mai bine:

  • prietenii – dacă cei 5000 de prieteni de pe facebook vă duc gunoiul, vă bat covoarele și vă masează de două ori pe săptămână, atunci felicitări, veți câștiga probabil și la loz în plic. Pentru restul dintre noi cred că e valabil să relaționăm cu prietenii din când în când și nu doar pe fb.
  • țoale – un dulap plin de haine nu înseamnă că te și încap/ îți vin bine/ ești Coco Chanel deghizată. Damn girl!!!
  • prăji – mai multe prăji nu te fac mai slabă, nici mai deșteaptă…

… categoric mai multe prăji :))))

Ce mai citim, ce mai vedem, ce mai ascultăm

Cu ani în urmă, când citeam o carte, începeam cu primele două-trei pagini şi continuam cu ultimele două; dacă reuşeam să-mi dau seama care-i povestea, de multe ori renunţam să o mai citesc, pentru că logic, time is money şi ce sens are să citeşti romane care-s atât de evidente? 🙂

Zilele ăstea am realizat că ar fi mai sănătos să nu încerc acelaşi exerciţiu în prezent, pentru că nu o să mai citesc nimic :))))

Căci despre filme şi seriale nici nu are rost să mai deschid gura 🙂

No bine, ceva recomandări de sezon:

  • Din nou Elif Shafak. Ultima carte pe care am citit-o de la ea este “Three Daughters of Eve”; personal mi s-a părut că dacă nu eşti la curent cu temele internaţionale şi în special cele apărute peste ocean, nu vei putea înţelege o parte din discurs; şi finalul e cam simplist, dar na, văd că se poartă şi la alţi autori faimoşi…
  • Private Eyes, cu frumuşelul de Jason Priestley, este un serial cu detectivi, perfect pentru vară. Sau toamnă. Până apar restul de seriale, unele mai proaste ca altele, că se pare că doar ăstea mai supravieţuiesc. Şi Anatomia lui Grey :)))
  • Derulo, Camila sau Dua Lipa.

Şi puneţi mâna şi pe culegerea aia cu probleme de mate, că a început şcoala! :)))

Ce să mai citeşti când faci o pauză de fb :)

Article Five: If you have no reason or ability to accomplish anything, then just practice the art of
becoming. Article Six: If you have no reason or ability to practice the art of becoming, then just be. (The Bastard of Istanbul)

Am citit două cărţi scrise de Elif Shafak, “The Bastard of Istanbul” şi “The 40 Rules of Love”, raportându-mă la un alt scriitor turc celebru, Orhan Pamuk, dar şi la multitudinea de scriitoare din zona anglo-saxonă cu care am făcut cunoştinţă în ultimii ani. Scrie mişto, are personaje colorate şi cred că ar fi o lectură mai interesantă pentru liceeni decât ameţitul ăla care a scris plumb 🙂

“Thank you for being late” scrisă de Thomas L Friedman, editorialist de la New York Times este o carte genială. Spre surpriza mea, nu este o carte motivaţională – mă şi pregătisem cu un rating cu minus – ci despre noile tehnologii care deja ne-au afectat viaţa şi care constituie actuala revoluţie tehnologică: baze de date, reţele sociale, softuri, roboţi etc. Singura parte plictisitoare este finalul, în care autorul o coteşte în păreri personale despre politică şamd, dar una peste alta este o carte musai de citit.

Sapiens (2)

How did Homo sapiens manage to cross this critical threshold, eventually founding cities comprising tens of thousands of inhabitants and empires ruling hundreds of millions? The secret was probably the appearance of fiction. Large numbers of strangers can cooperate successfully by believing in common myths. Yet none of these things exists outside the stories that people invent and tell one another. There are no gods in the universe, no nations, no money, no human rights, no laws, and no justice outside the common imagination of human beings.

Ever since the Cognitive Revolution, Sapiens has thus been living in a dual reality. On the one hand, the objective reality of rivers, trees and lions; and on the other hand, the imagined reality of gods, nations and corporations. As time went by, the imagined reality became ever more powerful, so that today the very survival of rivers, trees and lions depends on the grace of imagined entities such as gods, nations and corporations.

Why did people make such a fateful miscalculation? For the same reason that people throughout history have miscalculated. People were unable to fathom the full consequences of their decisions.

One of history’s few iron laws is that luxuries tend to become necessities and to spawn new obligations. Once people get used to a certain luxury, they take it for granted. Then they begin to count on it. Finally they reach a point where they can’t live without it.

History is something that very few people have been doing while everyone else was ploughing fields and carrying water buckets.

Most people claim that their social hierarchy is natural and just, while those of other societies are based on false and ridiculous criteria. Modern Westerners are taught to scoff at the idea of racial hierarchy. They are shocked by laws prohibiting blacks to live in white neighborhoods, or to study in white schools, or to be treated in white hospitals. But the hierarchy of rich and poor – which mandates that rich people live in separate and more luxurious neighborhoods, study in separate and more prestigious schools, and receive medical treatment in separate and better-equipped facilities – seems perfectly sensible to many Americans and Europeans. Yet it’s a proven fact that most rich people are rich for the simple reason that they were born into a rich family, while most poor people will remain poor throughout their lives simply because they were born into a poor family.

Unjust discrimination often gets worse, not better, with time. Money comes to money, and poverty to poverty. Education comes to education, and ignorance to ignorance. Those once victimised by history are likely
to be victimised yet again. And those whom history has privileged are more likely to be privileged again.

Most sociopolitical hierarchies lack a logical or biological basis – they are nothing but the perpetuation of chance events supported by myths.

Ever since the French Revolution, people throughout the world have gradually come to see both equality and individual freedom as fundamental values. Yet the two values contradict each other. Equality can be ensured only
by curtailing the freedoms of those who are better off. Guaranteeing that every individual will be free to do as he wishes inevitably short-changes equality.

 

Money is also the apogee of human tolerance. Money is more open-minded than language, state laws, cultural codes, religious beliefs and social habits. Money is the only trust system created by humans that can bridge almost any
cultural gap, and that does not discriminate on the basis of religion, gender, race, age or sexual orientation. Thanks to money, even people who don’t know each other and don’t trust each other can nevertheless cooperate effectively.

(Sapiens A Brief History of Humankind, Yuval Noah Sarari)