Marea problemă a organizațiilor internaționale

Statele, companiile, instituțiile, oamenii și chiar marile organizații internaționale. Toți avem probleme să ținem pasul cu provocările vremurilor actuale. Datorită tehnologiei și globalizării informației, lumea este mai interconectată ca niciodată. Dar, în același timp, se conturează două tabere mari, pro sau contra democrație, plus/minus ceva grupuri obscure și lumea din fiecare tabără tinde către o poziție extremă, negocierea unui consens între cele două devenind din ce în ce mai dificilă. Sunt deja tone de cărți și articole pe efectele dezinformării, ale algoritmilor din media socială, ale trendurilor din politică, dacă vă pasionează subiectul luați, citiți și educați-vă.

Marile organizații internaționale sunt puse astfel în situația de a juca într-un mediu oarecum ostil, în care fiecare mișcare este interpretată și decodificată nu în funcție de misiunea organizației, ci de oportunitatea de a fi folosită de o tabără sau alta. Și, din păcate, momentan văd eșecuri după eșecuri (două exemple: CICR și Amnesty International).

Unele țin de timing și de priorități. Uneori este cazul să te abții sau să te uiți puțin la contextul momentului, înainte de a publica o poză, un studiu sau de a iniția un proiect. Și da, valorile și prioritățile sunt importante, poate acum mai mult ca niciodată.

Altele au de-a face cu structura birocratică și procesele decizionale. La cât de repede și de complicat se întâmplă lucrurile în lume, cred că structurile ierarhice tradiționale trebuie înlocuite cu altele mai flexibile și mai rapide și oamenii de la firul ierbii trebuie scoși în față. Da, este evident că o organizație mamut internațională are altă putere de a face rost de fonduri, de a negocia cu state și structuri internaționale, de know-how despre cum să faci lucrurile. Și da, toate acestea costă, că nu ai cum să menții structuri viabile doar cu inimioare și rugăciuni. Dar trebuie să există o transparență mai mare pe tot circuitul, de la ce vrem să facem, la ce facem, cât ne costă, care sunt rezultatele, care sunt problemele și cum facem să prevenim irosirea resurselor. Și uneori este ok să acceptăm eșecurile.

Ultima are de-a face cu procesul de comunicare. Atât de sterilă a ajuns comunicarea, încât și eu am probleme să mai empatizez cu organizația. Șide aici văd o mulțime de probleme pe teren. Atunci când lucrătorii tăi sunt spulberați de gloanțe sau atunci când lumea nu mai crede nimic din ce postezi pe internet, ai o problemă dude….

două cutremure, un singur twitter

într-o perioadă relativ scurtă, două cutremure de intensitate mare au afectat părți ale lumii. primul, în Haiti, a provocat peste 200.000 de morți și a dus la asistarea de către agențiile internaționale umanitare a unui număr însemnat de persoane rămase fără case și logistica de supraviețuire. în zilele respective am urmărit pe twitter efortul făcut de câteva organizații în a răspunde situației de urgență și rapiditatea cu care s-au mișcat. practic, pe lângă fluxurile de știri am avut acces în timp real la informații de primă mână de la fața locului. ieri, în contextul cutremurului din Chile, am petrecut câteva ore bune în fața calculatorului cu flux de informații de pe usgs, două site-uri de știri americane, o organizație internațională și comentariile unora și altora. din când în când verificam și site-urile de știri. concluzia? știrile au ajuns să circule mult mai rapid via twitter, decât via site-uri. practic twitterul a ajuns o combinație de rss, știri, bârfe și mult garbage. dacă reușești să extragi lucrurile importante, este un instrument extrem de util.

și apropo de comentariile legate de impactul unor cutremure similare în România: puteți evalua și singuri rezultatele dezastrului din Haiti, o zonă asistată social într-o proporție înfiorător de mare, cu investiții mici în structuri de rezistență și interes minim în educația populației și efectul cutremurului din Chile.