La etajul 96

DSC_0018

Clădirea John Hancock a fost finalizată în 1970 și se află pe locul 8 în topul celor mai înalte clădiri din SUA (locul IV în Chicago după Turnul Willis, fost Sears, clădirea Trump și Aon Center). Are 344 metri și un restaurant + bar în vârf, loc plin de turiști dornici să-și facă poze la înălțime 🙂

DSC_0003

 

DSC_0032

Cartea negrilor

DSC_0025

Canadienii au reușit în 2015 să ecranizeze romanul “Someone Knows My Name,” scris de Lawrence Hill și publicat în 2007 de W W Norton care prezintă o parte din povestea negrilor aduși ca sclavi din Africa în Carolina de Sud, participanți la revoluțiile din New York, trimiși să populeze Nova Scotia în Canada și ajunși într-un final înapoi în Africa pentru a crea Sierra Leone. Face parte din noul trend în lumea filmelor, la fel ca și 12 ani de sclavie, care își doresc să arate și o altă față a uneia dintre cele mai mari probleme ale continentului american.

Desigur, la fața locului părerile depind în funcție de cei cu care conversezi. Afro-americanii consideră că mai este încă un drum lung până la a putea beneficia în liniște de toate drepturile oferite prin legislație – inclusiv de a actualiza legile federale sau locale. Euro-americanii consideră că negrii profită de statutul lor actual, mergând până la a abuza de legislație. Probabil adevărul e pe undeva pe la mijloc, cam la fel cum se întâmplă și cu minoritățile din Europa.

Ce nu am știut însă este că Detroit a făcut parte din traseul secret al celor care mutau sclavi negri din statele din sud către Canada. Am avut ocazia să cunoaștem un reverend care ne-a ținut o prezentare interesantă despre această mișcare (Underground Railroad), inclusiv o trecere prin momentele cheie în lupta pentru abolirea sclaviei.

afiș care anunța vânzarea sclavilor

afiș care anunța vânzarea sclavilor

DSC_0021

Quilturile erau folosite pentru a comunica mesaje secrete

 

Cum funcționează bacșișul pe la alții

DSC_0002

Că tot e subiect la modă.

Pe celălalt mal al oceanului lucrurile funcționează destul de simplu: bagi cardul în pos (sau mai exact treci cardul prin el) și mașina îți generează un bon în dublu exemplar. Primești un pix și treci pe bon cât vrei să fie bacșișul, plus totalul. De regulă e cam 10% minim. Zice-se că ai și opțiunea de a nu plăti bacșiș, dar nu prea se face pentru că oamenii câștigă mai puțin decât minimul pe oră (chestie pe care încă nu o pricep…). Am fost într-o seară într-un bar în care se cânta live așa că pe bon aveai opțiunea de a da bacșiș ospătarului/barmanului și separat muzicienilor. Dai înapoi un exemplar al bonului și cel de-al doilea rămâne la tine.

După care poți impozita bacșișul cu ce sumă vrei.

Detroit, ce a fost și ce a ajuns

DSC_0005

Un oraș construit odinioară pentru 2 milioane de locuitori (în jurul lui 1950) a ajuns să mai fie locuit azi doar de 650 mii, majoritatea afro-americani – din 2000 orașul a pierdut mai mult de 30% din populație. Făcut faimos de industria de automobile, a fost lovit în plin de criza economică, dar și de tot felul de conflicte rasiale. Motiv pentru care în momentul de față este un fel de oraș al fantomelor, plin de case arse sau făcute praf, cu străzi pustii și cu o atmosferă cam bizară. Cu toate acestea actualul primar ales este alb și democrat – am avut ocazia să cunosc una din persoanele care au lucrat în staff-ul lui pentru alegeri și care ne povestea că tipul este pus pe fapte mari, deși strategia locală se bazează tot pe revigorarea industriei auto… O altă modalitate de a face bani în oraș sunt cazino-urile, create la presiunea orașului canadian de peste râu. Mai precis canadienii și-au construit la un moment dat cazinouri; când s-au prins americanii că ai lor își cheltuiesc banii peste râu în loc să o facă acasă, au modificat legislația și au intrat și ei în aceeași afacere. O altă idee locală a fost să revigoreze malul american al râului, unde a fost creată o zonă pietonală, pentru biciclete și evenimente, în ideea în care pe râu mai circulă croaziere, dar nu opresc în Detroit pentru că infrastructura este varză.

Partea interesantă este că mai toate orașele industriale din zonă suferă de aceleași probleme, cauzate de criză: scăderea populației, scăderea veniturilor, industrie în declin. Parcă sună familiar, nu-i așa? Compatrioții noștri s-au cărat în Europa de vest, ai lor (probabil) pe coasta de vest. Diferența este că politicienii de pe aici par mai interesați de nevoile celor pe care îi reprezintă. Sau poate doar simulează mult mai bine decât ai noștri. Și dacă vă trece prin cap fraza cu de ce să construim în cel mai sărac oraș din țară, că oricum locuitorii lui vor face praf totul, no bine se pare că realitatea nu confirmă această prejudecată (poate fi o lecție de ținut minte pentru politicienii noștri care nu sunt dispuși să aloce bani pentru zonele populate de minoritari).

Zona de mai jos va fi pusă la pământ și transformată total, pentru că există un investitor privat (dacă am înțeles bine) care va construi o nouă arenă sportivă pentru echipa de hochei.

DSC_0004 DSC_0007

Atât de multe povești, atât de puțin timp

DSC_0053

Ieri m-a întrebat o colegă din grupul din SUA dacă aș putea trăi pe aici și prima idee care mi-a trecut prin cap a fost cum naiba să nu îți placă civilizația? Al doilea lucru este faptul că în acest moment România este situată bine-mersi pe lista țărilor la fel de civilizate (cu toate problemele noastre de acasă), unul din rezultatele aderării la UE. Avem aceleași magazine, mâncăm aceeași mâncare (uneori) fără gust, gândim similar. De asta este musai să ieși din zona ta de confort și să mergi să vezi cum arată viața prin alte părți ale lumii, înainte de a deschide gura și a da curs tuturor prejudecăților stupide pe care le ai…

O altă percepție este legată de timp. Pentru mine care-s întotdeauna conectată la internet și contra cronometru (și agitată ca un pepsi) viața a căpătat o altă dimensiune în momentul în care am aterizat și telefonul meu a murit instant. Fără nicio posibilitate de check-in, poze instant pe facebook, comentarii, sms-uri. Cu baterie la laptop cât să verific rapid emailurile și să transmit un mesaj acasă. Căci hotelurile nu furnizează adaptoare pentru europeni (eu zic că de ofticați ce sunt :)) ). Drept urmare am re-învățat cum este să investești timpul pe care îl ai în a observa lumea din jur (timp în care, bineînțeles am rezolvat problema adaptorului :))) ) Lăsând gluma la o parte, în ultimele zile am avut un program atât de intensiv, încât multi-tasking-ul nu prea era posibil 🙂 Un alt efect a fost că programul contra-cronometru a început să mă irite ușor 🙂

Cum sunt americanii? Prietenoși. Grași. Multiculturali. Știam deja de acasă că oamenii pe aici îți zâmbesc și vorbesc frumos cu tine, dar să îi vezi în acțiune este foarte mișto. Chiar și atunci când te întreabă ce faci și tu ești tentat să le povestești toată viața ta, deși e clar că ce faci e doar o expresie. Tot de acasă știam și că obezitatea este o mega problemă, care vine la pachet cu mâncarea nasoală și plină de chimicale și omg-uri. Dar să vezi cât de grași sunt unii pe aici este traumatizant. La fel, știam de acasă că este o societate multiculturală, ceea ce am învățat în ultimele zile sunt două lucruri: oamenii sunt mândri că sunt un popor de imigranți și foarte multe comunități sunt etnice, chestie care vine la comun cu una din principalele probleme ale societății americane – rasismul.

Până în prezent am avut ocazia să văd Detroit, Toledo și Chicago, plus o comunitate Amish din Indiana, după care mă mut în Kansas, așa că va fi interesant să văd diferențele de la un stat la altul. Și da, după cum știam deja, I am a city girl, deci fan Chicago 🙂

Most wanted…

Professional Fellows 🙂

Untitled-001

În această primăvară fac parte dintre-un grup de 22 de bursieri din România, Ungaria, Slovacia și Bulgaria (5 din România) care au fost selectați în cadrul unei burse profesionale care acoperă domeniul organizării comunitare. În cadrul bursei voi petrece șase săptămâni în Statele Unite pentru a învăța mai multe din experiența activiștilor de peste ocean, din care o lună de internship în cadrul organizației Seed House din Wichita, Kansas.

Programul este finanțat de către Departamentul de Stat al SUA.