Civismul se învață, nu ne naștem cu el. Ca multe alte lucruri, se învață în familie, la școală, în organizații, pe la cursuri, de pe facebook și tiktok sau din discuții la bere. Sau la nevoie. Că nu cred că există o persoană pe planeta asta care să nu se fi lovit de o problemă și să descopere că dracii și nervii te fac mai implicat.
Că, no bine, toți suntem apolitici și nu votăm că nu vrem să ne murdărim mânuțele de la tușul din ștampilă. Până ajungem în spital și descoperim că trebuie să dăm șpagă. Sau vrem copilul la o școală bună. Sau nu găsim îngrijitor pentru părinți. Sau ne trezim cu un bloc pe iarba verde din spatele casei. Sau, sau, sau…
Practic, trebuie să existe o nevoie, după care vine și procesul de învățare, care uneori se face lin, alteori este abrupt și targetat. De exemplu, toată lumea a învățat la școală cum să scrie o cerere, un instrument de bază în relaționarea cu majoritatea instituțiilor publice. Dar doar în momentul în care ai dat cu nasul de un ghișeu vei afla dacă cererea se depune în dosar cu șină la etajul doi sau se trimite pe email cu confirmare de primire. După care descoperi că google este și pentru căutat de legi nu doar pentru clipuri cu pisici și că pentru a rezolva o problemă minoră, ai nevoie să înțelegi nu doar ce scrie în lege, ci și cine o aplică și sub ce formă.
Și dacă rămâi suficient de nervos, s-ar putea să înveți despre coalizare, presiune publică, campanii șamd.
Pas cu pas (vorba unui celebru președinte) și pe tot parcursul vieții.
claudia 